Supravieţuieşte cine poate

Sergiu Nicolaescu: Supravieţuitorul

Freud spunea că fiecare dintre noi ascunde în sine un masochist. Toţi vrem mai mult sau mai puţin să fim chinuiţi, dar nu toţi o recunoaştem. Eu n-am nici o problemă, din acest punct de vedere: da, sînt masochist, nu ratez nici o premieră a lui Sergiu Nicolaescu. Nu mă zvîrcolesc pe jos de durere pentru că, între timp, m-am obişnuit cu suferinţa, ba chiar a ajuns să-mi placă. Curat masochism, nu-i aşa? Ei, bine, nu.

În primul rînd, că majoritatea filmelor lui Sergiu Nicolaescu au apărut într-un trecut cînd eu nu existam nici în proiect. Aşa că premierele de care am avut parte au fost numai două: Orient Expres şi Supravieţuitorul. În al doilea rînd, tot merită să urmăreşti asemenea pelicule pentru comicul involuntar de care dau dovadă.

La Orient Expres am putut-o admira, bunăoară, pe Imola Kézdi în rolul Anei Criveanu, fată sănătoasă, din popor. Doar atît că fiica Bărăganului avea un accent delicios, exotic, de am crezut, pentru cîteva secunde, că Ţinutul Secuiesc se mutase între Urlaţi şi Făurei. Nu cred că secuii pur-sânge ar aprecia o asemenea mutare. Vă daţi seama, cum ar traduce ei în limba secuiască numele oraşului Băicoi? „Te, Tők!”, probabil. L-am mai văzut pe fiul rectorului de la UNATC, Vlad Zamfirescu, într-o scenă care copia la indigo formidabila soluţie actoricească găsită de Brad Pitt în finalul de la Seven – o copie palidă, desigur. În plus, de-a lungul întregului Orient Express, absolut toţi bărbaţii sînt morţi de invidie pe Sergiu Nicolaescu (pardon, pe Prinţul jucat de el, deşi cine zice Prinţ zice Nicolaescu şi viceversa) iar femeile, ca să parafrazez dialectul de mahala, e moarte dupe el şi corpul lui, septuagenar, dar bine conservat. „Oh, prinţe!” – geme Imola graţios, ca-n filmele cu subrete plecate de pe moşia lui Jávor Pál şi ajunse la supermagazinul Corvin din Budapesta vremurilor bune. În subtext, Imola pare a zice: „Vai prinţe, ce baston mare folosiţi” iar Prinţul, probabil, îi răspunde, tot în gînd: „Îl am mare că sînt şchiop de-al cincilea picior, dar mă ajut cu limba, cea română evident”. Şi cam atît despre Orient.

Ultima producţie marca Sergiu Nicolaescu se numeşte Supravieţuitorul. Na, hátt, cum ar spune Karci bácsi, bine a fost ales titlul: cine rezistă pînă la sfîrşitul filmului fără să moară de rîs supravieţuitor se cheamă că este. Cineastul îşi aplică fanatic „reţeta”: el însuşi în rolul principal, vedete glossy gen Ileana Lazariuc, Lucian Viziru, Simona Pătruleasa în roluri bune de uitat, şi actori mari- Vladimir Găitan, Jean Constantin, George Mihăiţă ori Ion Riţiu în roluri penibile (la urma urmei, dacă nici Maia Morgenstern n-a rezistat tentaţiei, ce să mai zici?). Soţul Loredanei şi producătorul filmului, Lucian Boncea, e satisfăcut, pentru că Lori are parte de un recital filmat (cam 1/5 din tot filmul), chiar dacă dansează leşinat şi cîntă şi mai şi. Reţeta se repetă cu veşnicul copil de bani gata Lucian Viziru, care apucă şi el să lălăie (playback, cum altfel).

Postmodernismul filmului ajunge pînă acolo că personajele îşi dau ele însele seama de penibilul situaţiei – George Mihăiţă (gangsterul Haral) îl întreabă pe V. Găitan (gangsterul Goldberg): „tu nu-ţi dai seama că noi purtăm un dialog complet idiot?” Ei îşi dau seama, noi, spectatorii, o ştiam de la început, dar ce folos, sîntem abia în prima treime a filmului. Ileana Lazariuc se despoaie (de parcă n-am fi văzut-o deja în Playboy!) şi îi spune Vizirului (alias Cristian Vasile, alias Latin Lover): „Hai, gata, că am devenit deja siropoşi!” Right again, cum ar zice badea Gheorghe din Londra – sat în munţii Apuseni. Şi încă o mostră de stupiditate: într-o scenă flashback, Moldovan tînărul (jucat de cehul Petr Falc-o fi fiul nelegitim al lui Peter Falk, făcut în timpul Primăverii de la Praga?) intră într-o speluncă urmărind nişte gangsteri. Iute de pistol, împuşcă un om, care se dovedeşte nevinovat. Apoi fuge după gangsterii adevăraţi, dar pe ei nu-i împuşcă, ci trage în aer, ca să-i prindă vii (probabil cuprins de o remuşcare întîrziată!) ş.a.m.d.

Totuşi, de ce mă uit la filmele nicolaesciene? Pentru că personajul Sergiu Nicolaescu a fost altul, odată. Vorbim despre cineva care a reuşit să intre în lumea exclusivistă a filmului românesc împotriva favoritismelor IATC-ului, care scotea în perioada aceea tone de regizori mediocrii, aleşi pe bază de nepotism. Vorbim despre un regizor care a impus profesionalismul a la americaine, într-o cinematografie cu multe genii sterile şi ineficiente. Dacă filmul de acţiune românesc a ajuns să conteze în Europa de Est, faptul i se datorează lui Nicolaescu, fondatorul şcolii româneşti de cascadorie. Iar artistic, lui îi datorăm: un jidai-geki perfect, rotund, Mihai Viteazu (1971) unul din cele două filme istorice româneşti care rămîn (alături de Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, regia Malvina Ursianu); primul thriller de calitate (Cu mâinile curate, 1972, da, acela cu „Nu trageţi, dom’ Semaca!”- primul film românesc de acţiune scutit de ridicol); una din puţinele comedii româneşti funny (Nea Mărin miliardar, 1978); un film de aventuri OK (Nemuritorii, 1974); unul din cele mai bune şi inovative filme româneşti din toate timpurile (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, 1971); un scurt metraj de valoare (Memoria trandafirului, 1962) şi, mai puţin cunoscut, un superb eseu despre paraşutism ca balet aerian (Lecţie în infinit, 1958). Cu atît mai dureros e spectacolul decăderii cineastului. Aşa cum dureros e să vezi un cinematograf glorios ajuns astăzi o ruină...

Versiune în limba maghiară / magyar fordítás: Élje túl, aki tudja



Kapcsolódó

A szerző véleménye nem feltétlenül tükrözi a szerkesztőség véleményét.